Informatii despre emigrare

Perioada de confuzie în economia din România de după Revoluţie a contribuit la statornicirea obiceiului unui număr mare dintre români de a merge la muncă în străinătate. Odată cu promulgarea legii Bossi-Fini , în anul 2002, de regularizare a situaţiei sociale a imigranţilor aflaţi pe teritoriul italian, fenomenul s-a accentuează.

Agravarea stării de nesiguranţă

Lipsa banilor şi, prin aceasta, a perspectivelor, asociată cu lipsa de tact a soţilor conduc treptat cuplurile într-un impas greu de depăşit. Relaţiile conjugale degenerează în suspiciune, gelozie, obsesie.  Lenuţa Petraş, de 33 de ani, din Suceava susţine că multe din familiile pe care le cunoaşte s-au despărţit aici, în Italia.

Ea este de părere că bărbaţilor români le lipseşte tandreţea, atenţia de care partenerele lor au nevoie şi că mulţi dintre ei sunt violenţi şi au patima băuturii. „De cele mai multe ori femeile, dezorientate, găsesc în familiile italiene, pentru care lucrează, ceea ce nu au avut niciodată”, spune ea.

De aceeaşi părere este şi Ioana Munteanu, 23 de ani, din Făgăraş; ea afirmă că  „Nu trebuie să mire pe nimeni acea frecventă situaţie în care badante (îngrijitoare generice) românce încheagă raporturi de intimitate cu patronii lor, mult mai vârstnici ca ele. Pentru situaţia disperată în care se află, acesta este unicul refugiu pentru a scăpa de o căsătorie deja degradată, de un soţ care nu mai are niciun rol în familia ei”.       

Impactul cu o cultură diferită

Raporturile sociale, tradiţiile catolice, principiile familiale, comportamentul diferit al italienilor sunt o noutate surprinzătare pentru femeia venită la muncă, într-o ţară străină. Mihaela Schefer, de la RAI (Radio-Televiziunea Italiană), româncă stabilită de peste 40 de ani în Italia, apreciază că prima revelaţie a unei astfel de femei este faptul că poate câştiga, prin munca ei un salariu, de multe ori, superior celui al bărbatului.

Acest lucru îi dă conştiinţa autonomiei, faptul că poate rezolva problemele familiale de una singură. Dar, mai înseamnă şi altceva, ceva ce zdruncină concepţiile culturale în care ea s-a născut: vulnerabilitatea bărbatului român. Dacă nu este altceva mai important s-o reţină, familia se destramă iremediabil.

„Regretabil că la noi, românii, nu este dezvoltat acel gen de complicitate, tipică partenerilor de viaţă aparţinând culturilor vestice, care dă armonie şi sens social unei căsătorii. La noi se remarcă
acea nefericită nuanţă etnică a instinctului posesiv care se dezvoltă în contextul cultural românesc”,  spune Mihaela Schefer. Ea arată că motivul acestor alarmante eşecuri familiale, la români, se datorează, în primul rând, lipsei de conţinut etic al căsătoriei. „O tradiţie ambiguă nu este suficientă pentru a închega o familie”, spune ea.

Consecinţele unui eşec

Modul de viaţă diferit al familiilor pentru care muncesc, siguranţa în propriile forţe şi, cu un aport decisiv, revizuirea părerilor despre propriul soţ, ale cărui defecte le percepe prin comparaţie, determină inevitabilul.

„Munca de zi cu zi, în casă cu un bărbat străin, duce la anumite apropieri.  Dacă femeia are şi alte motive, atunci ea poate decide dacă relaţiile pot evolua până la un alt gen de intimitate”, spune Elena Agache, 43 de ani, din Bacău.

La o instituţie din Roma sunt găzduite şi îngrijite frecvent femei românce, cu copii, care şi-au părăsit soţii din cauza agresivităţii acestora, a băuturii, a geloziei, şi a anturajului. Eleonora, conducătoarea institutului, dezvăluie că s-a ocupat de un număr îngrijorător de mare de asemenea cazuri: „Scenariul este acelaşi: el fără serviciu, cu patima alcoolului, dominat de nesiguranţă, cu o gelozie bolnavă, îşi pierde simţul realităţii. De aici până la a maltrata propria familie nu este decât un pas”, spune Eleonora. Ea mai arată că educaţia socială joacă un rol decisiv în maturizarea responsabilă a soţilor, a dezvoltării simţului lor critic fără de care familia este infirmă.

În faţa faptului împlinit ce se mai poate repara?

Relaţiile cu patronul sau cu bărbaţii din ambientul său, prin libera alegere a femeii, sunt frecvente, dar în aceeaşi măsură sunt şi sugestive. Felicia Grigore, 40 de ani, din Hunedoara, arată că multe din româncelele care s-au despărţit de soţi, în Italia, din diferite motive, au avut apoi o legătură intimă cu un bărbat italian. Acest lucru a fost însă de scurtă durată, atât cât a fost necesar ca ea să-şi regăsească echilibrul, demnitatea, feminitatea şi tăria să înfrunte viaţa de una singură. „Româncele sunt exigente şi tradiţionaliste; sunt atât de puţine cazurile în care s-a închegat ceva serios cu bărbaţii italieni încât pot trece ca neglijabile. Dacă intenţionează constituirea unei alte familii, o fac tot cu un român”, spune Felicia Grigore.

Concluzii

De vreme ce majoritatea proceselor de divorţ au loc în România, orice conaţional de-al nostru îşi poate face o imagine despre o dramă care există. Fără pretenţia ca procentul să fie luat reper statistic, avocata Dorina Popiuc apreciază că din numărul familiilor imigrate în Italia, 70% s-au destrămat sau relaţiile între cuplurile căsătorite au degenerat.

Analizând conţinutul uman al acestor cazuri, dominant în profesiunea ei, îşi exprimă retoric o nedumerire: „Dintre toţi bărbaţii români care sprijină gardurile oraşelor italiene, cu paharul de băutură în faţă, câţi se întreabă: ce fac nevestele noastre acum, dar mai întâi de toate de ce fac. Înainte de a judeca faptele este necesară o profundă reflecţie asupra unui interogativ: ce dimensiune are cauza dacă ea este pe cale să declanşeze un fenomen social”.